ROMÂNIA ÎN SECOLUL 21:
DE LA FALIMENTUL NAŢIONAL LA RELANSAREA MODERNIZĂRII

În decembrie 1989 România era mai degrabă o ţară orientală decât una occidentală, având multe dintre caracteristicile “statelor neo-patrimoniale” sau a sultanatelor din zona Golfului[i]. Bolile sistemului comunist, grefate pe aspectele negative ale moştenirii bizantino-otomane[ii], atrofiaseră specificul occidental al României, situaţia noastră naţională devenind critică. Pe parcursul anului 1989, rând pe rând, ţările Europei Centrale se angajau în schimbarea regimurilor comuniste, echipe reformatoare preluând conducerea, declanşând reforme democratice şi reluând legăturile cu Occidentul. În acelaşi timp, România, aflată la apogeul izolării sale, ezita, neexistând o elită politică dispusă să-şi asume riscul “detronării“ lui Ceauşescu şi preluarea puterii şi nici un acord asupra cui ar trebui să urmeze la putere[iii]. Vârful piramidei puterii, cuplul conducător, Nicolae şi Elena Cauşescu şi acoliţii lor, erau prea”anti-intelectuali, xenofobi, izolaţionişti, antitehnocraţi şi ostili schimbărilor”[iv] pentru ca ţara noastră să ţină pasul cu schimbările din Europa centrală. Când într-un târziu valul contestărilor a ajuns şi în România, schimbarea de regim a necesitat viaţa a 1000 de concetăţeni , în final, pentru un preţ atât de mare obţinând o “perestroica soft”[v]. Schimbarea de putere din decembrie 1989 nu a adus un comportament politic occidental, România rămanând încă într-o foarte mare măsură o ţară cu o politică “orientală”. Politic ,am preferat soluţiile de forţă[vi] pentru rezolvarea crizelor democratice, comportament apropiat de tiparul est european (Rusia, Ucraina sau Belarus). Economic, privatizarea a urmat acelaşi model rus, o parte importantă dintre cei mai influenţi “oameni de afaceri” din perioada 1990-1997 fiind de origine arabă.
Din punct de vedere politic, România era condusă de “dictatura cea mai tiranică şi mai atroce a lui Ceauşescu, acest regim erijat în comunism dinastic şi a cărui ideologie ţinea mai mult de polpotism şi nazism decât de marxism’’[vii] . Partidul-stat care a condus România, PCR, deţinea cele mai multe atribute ale unei dictaturi dintre toate celelalte partide-state est-europene[viii]. Internaţional, în 1989, eram o ţară izolată atât în Vest cât şi în Est[ix]. Ceauşescu se temea în egală masură de URSS ca şi de Occident şi în special de SUA. Se temea de perestroică şi de schimbarea lui în urma implementării unor astfel de reforme în România ,dar, în ciuda bunelor relaţii din anii ’70, stia că nu mai este dorit şi susţinut nici în Occident, datorită stilului său stalinist[x]. Cel care uimise Vestul prin atitudinea sa anti-sovietică din 1968 ajunsese să-şi conceapă salvarea propunând o intervenţie a Trataului de la Varşovia în Polonia[xi].
Economia românească era puternic retardată, prizoniera unei industrializări specifice cel mult primei jumatăţi a secolului 20, incapabilă să treacă la societatea post-modernă a informaţiei datorită pericolului ideologic pe care îl reprezenta accesul liber la cunoaştere. De altfel, teama regimului de adevăr şi de gândirea critică făcuse ca regimul ceauşist să adopte măsuri sociale şi culturale aberante, mergând de la două ore de televiziune pe zi (programe oricum puternic ideologizate) până la desfiinţarea unor instituţii de tradiţie pentru români, precum Institutul de matematică sau descurajarea sistematică sau chiar distrugerea învaţământului universitar în zona ştiinţelor sociale. Facultatea de sociologie a fost desfiinţată, iar domeniul relaţiilor internaţionale era predat doar la Academia Ştefan Gheorghiu, sub stricta supravheghere a aparatului de partid a lui Nicolae Ceauşescu. Efortul aberant al controlului accesului la informaţie a mers până acolo încât ,la trecerea frontierei României dinspre Vest, cei care se întorceau din Occident erau atent verificaţi şi controlaţi pentru a nu introduce ilegal în ţară reviste obişnuite sau cărţi publicate în Occident. Cea mai mare ameninţare la adresa regimului o reprezenta realitatea de zi cu zi a vieţii occidentalului de rând. Diferenţele dintre demagogia partidului comunist şi calitatea vieţii occidentalului de rând erau atât de mari încât chiar şi ofiţerii acoperiţi ai Securităţii, care se presupunea că au un mare grad de îndoctrinare ideologică, dezertau la contactul cu “tentaţiile inamicului”[xii].
Nu în ultimul rând, în ciuda anilor de efort în construcţia doctrinară a “războiului întregului popor”, România s-a dovedit o ţară aflată într-o gravă stare de insecuritate. Lipsită de aliaţi datorită izolării internaţionale, penetrată puternic, aproape fatal, de serviciile de informaţii ale altor ţări, cu o armată demoralizată şi deprofesionalizată datorită folosirii intensive în economia naţională, România era o ţară cu o suveranitate naţională precară şi ameninţată serios în privinţa integrităţii teritoriale. Deşi la începutul anilor ’80 se înfiinţase o unitate specială anti-KGB, vestita U.M. 0920/A[xiii], unele numiri în funcţii, imediat după Decembrie 1989, ne fac să banuim că şi în acest domeniu am asistat la un eşec profesional. Legăturile cu KGB-ul a lui Nicolae Militaru, numit ministrul Apărării sau Mihai Caraman, numit şef al DIE, sunt astăzi mai mult decât notorii[xiv]. Anii în care prin securitate naţională se înţelegea securitatea regimului, în detrimentul cetăţeanului şi în dispreţul evoluţiilor internaţionale, amanetau viitorul României. Opresiunea distrusese orice urmă de opoziţie împotriva regimului comunist, aducând dizidenţa aproape de inexistenţă. Cei 42 de ani de comunism rupseseră aproape total România de Occident, alterând, inclusiv cultural, specificul latin al poporului român. România era o ţară mai apropiată de Orient decât de Occident, simţindu-se mai în largul ei între mici afacerişti arabi decât în compania marilor firme Occidentale. Falimentul era total, iar această realitate poate fi cel mai bine simbolizată prin repetatele cereri ale lui Ceauşescu în favoarea unei intervenţii militare sovietice în România, în ultimile sale luni de putere, pentru a salva situaţia[xv]. Aşa după cum foarte trist avea să constate Sorin Adam Matei, regatul dunărean avea să fie distrus de “proiectul radical leninist, nu de viaţa economică românească, socială sau culturală anterioară lui”[xvi].
Anul 2007 se prezintă în totală antiteză cu anul 1989, fiind martorii celui de-al patrulea miracol[xvii]. Deşi în primii ani de după 1989 nu a fost clară direcţia în care evolua România, etapa pro-sovietică fiind urmată de experimentul “local-tradiţional[xviii]”, astăzi, prin integrarea României în NATO şi UE ştim că juridic şi politic, România a revenit în grupul statelor Occidentale. Semnificaţia actuală a termenului de “Occident” este mai degrabă una politică decât una culturală şi este determinată de apartenenţa la grupul de state cu legături puternice de securitate construite în cadrul NATO şi legături economice în jurul UE. Acest grup este centrat pe relaţia cu SUA şi la el se mai pot adăuga ţări precum Japonia sau Australia.
Ca statut internaţional suntem într-o situaţie mai bună decât în perioada interbelică. Pe 2 aprilie 2004 România a devenit membră a Alianţei Nord-Atlantice, iar la 1 ianuarie 2007 a devenit membră a UE. Pentru prima dată în istoria sa ,România se va afla într-o relaţie de alianţă cu toate statele occidentale importante, inclusiv cu SUA şi cele având statutul de mare putere. Va beneficia astfel de garanţii de securitate din partea celei mai puternice alianţe militare din lume şi de sprijinul economic şi financiar al celei mai bogate uniuni de state din lume. România, angajată în plin efort de a redeveni o ţară occidentală, îşi relua locul în cadrul lumii occidentale. Securitatea naţională este garantată de articolul 5 al tratatului NATO şi de solidaritatea statelor europene. Mai mult decât atât, România se află într-o relaţie specială cu SUA, cea mai puternică ţară de pe glob şi cel mai puternic membru al NATO, iar această relaţie specială, parteneriatul strategic România – SUA, a fost construit pe timpul preşedenţiei lui William Clinton, afirmat în timpul vizitei la Bucureşti în iunie 1997 şi reafirmat pe timpul vizitei preşedintelui George W. Bush la Bucureşti în noiembrie 2002. Ulterior, el este consolidat militar şi politic în Afganistan şi Irak, unde soldaţii români şi-au dat viaţa alături de soldaţii americani pentru a elimina actuale sau viitoare surse de risc la adresa securităţii statelor NATO. Ca membră a NATO şi UE ,securitatea României devine securitatea NATO şi a UE, iar securitatea NATO şi a UE devine securitatea României. La începutul secolului 21, România nu are de ce să se mai teamă cu privire la independenţǎ, integritate şi suveranitate, ” ţelul istoric al tuturor românilor încǎ din secolul al xv-lea”[xix]. Probabilitatea ca teritoriile româneşti să devină din nou subiect de troc strategic între marile puteri este în acest moment foarte scăzută. Chiar dacă unele state non-occidentale mai speră încă a afla înţelegere la Bruxelles în ceea ce ţine de viitorul Europei Centrale, stabilitatea şi liniştea Europei nu se mai construieşte pe seama teritoriilor statelor din istmul balto-pontic.
Economic astăzi suntem consideraţi de Financial Times drept “ţară tigru”, datorită dezvoltării foarte rapide şi atractivităţii pentru investiţii străine. Ultimii ani au înregistrat ritmuri de dezvoltare economică de peste 5-6%, inflaţia anului 2007 este estimată a fi sub 4%, iar cifra investiţiilor străine pentru anul 2006 este estimată la 7 miliarde euro. La care se adaugă, aproximativ două miliarde euro returnate în România de românii care lucrează în Occident plus aproximativ un miliard asistenţă UE. În total nouă miliarde euro intraţi în România numai în 2006. În 2004 ,bugetul de cheltuieli la dispoziţia guvernului era de 18 miliarde de euro. În 2007 acelaşi buget crescuse, numai în trei ani, de două ori, atingând 37 miliarde euro[xx]. Efectele pozitive ale aderării României la NATO şi UE se fac simţite din plin. Ţară aflată în pragul falimentului economic la finele lui 1998, în care se furau peste două miliarde de euro pe an[xxi], datorită rapidei orientări către Occident şi deschiderii către investiţiile străine, este astăzi în plină dezvoltare economică.
Prin integrarea în NATO şi UE ,România, în numai 14 ani[xxii], dintr-o ţarǎ izolatǎ atât în Est cât şi în Vest [xxiii] va ajunge un important membru al comunitǎţii internaţionale şi un actor cu veleitǎţi strategice internaţionale. Dupǎ cum afirma într-un interviu dat presei româneşti ,Jamie Shea, fost purtător de cuvânt al Alianţei şi director adjunct în cadrul Secretariatului Internaţional, ”prin integrarea în NATO România se aflǎ în acelaşi rând cu marile puteri”[xxiv], acelaşi lucru fiind valabil şi pentru UE. Procesul dificil şi lung de revenire în cadrul Occidentului s-a încheiat la 1 ianuarie 2007. Încheiem un ciclu şi începem un altul în care avem în primul rând şansa unei reale modernizări a României, continuând eforturile stopate în 1947. Pe de altă parte, prin aderarea la Occident ne-am asumat şi responsabilităţi importante legate de gestionarea globalizării. Combaterea unor ameninţări trans-naţionale precum terorismul sau crima organizată, gestionarea unor situaţii de criză în zone importante precum Europa de sud-est, Marea Neagră sau Orientul Mijlociu, sprijinirea evoluţiilor democratice din ţările care doresc o strânsă relaţie cu NATO sau UE sunt sarcini internaţionale la care România se va asocia din ce în ce mai mult. Sumarizând, putem spune că pentru următorul ciclu istoric, România are imensa şansă a modernizării în paralel cu îndeplinirea responsabilităţilor legate de gestionarea globalizării, continuarea actualului val de globalizare fiind în egală măsură un interes românesc şi unul occidental. Securitatea şi prosperitatea României sunt dependente de actualul val al globalizarii. Modernizarea ţării şi gestionarea globalizării reprezintă de fapt şi misiunea istorică a elitelor româneşti pentru următoarele două decenii.
Viitorul este incert şi marcat de factori negativi, evoluţiile strategice, politice şi economice putând fi nefavorabile lumii occidentale din care şi noi facem acum parte. Nu este exclus ca o parte din evoluţiile de viitor să aibă caracter catastrofal, fie că ne referim la o explozie nucleară într-un mare oraş vestic sau la şocuri create de dramatice evoluţii climaterice sau chiar o confruntare majoră, inclusiv una militară, între Vest şi un alt mare actor internaţional.
Prin revenirea noastră în Occident am obţinut cea mai bună platformă şi cei mai buni aliaţi pentru a da României substanţa şi calităţile necesare înfruntării viitorului. Pentru a-şi creea maximum de şanse în a face faţă unor astfel posibile provocări, România are nevoie de modernizare şi, mai presus de orice ,de modernizarea administraţiei centrale şi locale. Mai mult decât orice, avem cea mai bună şansă ca lucruri după care umblăm de două sute de ani să devină reale în următoarele două decenii:
1. reducerea decalajului de dezvoltare faţă de media părţii occidentale a UE, România fiind cu 50 de ani în urma Occidentului[xxv];
2. creşterea semnificativă a nivelului de trai pentru cetăţeanul român obişnuit şi în special pentru cel din zona rurală;
3. modernizarea unei birocraţii guvernamentale care să lucreze eficient în slujba ţării, înţelegând că sensul existenţei ei este să trateze cetăţeanul cu respect, servindu-l, doar astfel dând dovadă de patriotism şi de devotament faţă de interesele naţionale ale României.

Modernizarea ,odată declanşată ,va ajuta şi la asumarea celei de-a doua mari misiuni naţionale, gestionarea globalizării. Prin intermediul integrării în NATO şi UE, România se află astăzi în grupul ţărilor care constituie centrul nervos al sistemului internaţional[xxvi], este parte a “axei de stabilitate globală”[xxvii], a grupului ţărilor care participă la globalizare şi sunt beneficiare ale acestui proces. Prin intermediul locului şi drepturilor ce-i revin în cadrul celor două organizaţii, alături de celelalte state occidentale, România, în virtutea ideii că puterea cere şi responsabilitate, este chemată să contribuie la gestionarea actualului val de globalizare pentru că de aici vin beneficiile economice ca şi pericolele care ameninţă securitatea statelor noastre.Viitorul României, şi direct, dar şi prin intermediul NATO şi UE, este dependent de mersul globalizării. Încetinirea acesteia sau chiar “scufundarea ei”, citându-l pe Fergusson[xxviii] ar afecta şi ţara noastră.
Tema dominantă a secolului 20 a fost lupta democraţiilor occidentale împotriva totalitarismului. Efortul a fost atât de intens şi miza atât de mare încât, sub impactul entuziasmului victoriei, un universitar american,la fel de lucid precum Fukuyama ,s-a grăbit să afirme “sfârşitul istoriei”. Din păcate ,atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au venit să infirme aşteptările optimiste şi dimpotrivă să afirme faptul că istoria este mai vie ca oricând. România, alături de statele occidentale, trebuie să raspundă eficient noilor riscuri şi ameninţări. Pentru secolul 21 ,aceeaşi comunitate democratică, occidentală, va trebui să găsească o cale de a gestiona haosul strategic care se extinde la graniţele sale de sud şi de est. Dacă în secolul 20 importanţa era “securitatea în Europa”, în secolul 21 devine crucială “securitatea pentru Europa”.

Ce avem noi de făcut ca ţară? În ceea ce ţine de modernizarea României, în primul rând ,să valorificăm experienţa primei modernizări 1829-1944, învăţând în acelaşi timp din realizările ,dar mai ales din greşelile acelei perioade. În al doilea rând ,trebuie să identificăm motivele pentru care, în acest moment, România este cu 50 de ani în urma Europei de vest sau cu 15-20 de ani în urma Europei centrale. Vom vedea că ele sunt legate de ceea ce eu consider a fi “bolile istorice ale României”, astfel explicându-se condamnarea de până acum la subdezvoltare. În fine, trebuie să încercăm să identificăm acele măsuri şi decizii care ar putea duce la modernizarea administraţiei centrale şi în special a sistemului securităţii naţionale, mergând pâna la occidentalizarea lui.
În ce priveşte gestionarea globalizării trebuie să înţelegem corect semnificaţia actualului sistem internaţional, în special specificul globalizării, caracteristica sa principală. În cadrul aprofundării globalizării trebuie să ne uitam cum globalizarea influenţează statul şi-l obligă la adaptare pentru a putea face faţă provocărilor globalizării. Nu în ultimul rând ,trebuie gasită o cale de împăcare a României cu globalizarea, pentru a ne da seama de şansa pe care globalizarea o reprezintă pentru noi.






Note şi referinţe critice

[i] Caracterizarea României ca stat oriental îi aparţine lui Peter Siani – Davies, Revoluţia Română din Decembrie 1989, Humanitas 2006, p 29.
[ii] Dintre acestea, cele mai importante fiind atitudinea anti-occidentală, lipsa spiritului critic, obedienţa şi predispoziţia pentru rezolvarea problemelor prin corupţie. Nu întâmplător ,majoritatea cuvintelor care înseamnă a da o sumă de bani pentru anumite servicii , în plus de costul lor, vine din limba turcă: pescheş, bacşiş, ciubuc.
[iii] Deşi la nivelul conducerii Securităţii şi al Comitetului Central devenea clar încă din 1987 că urmau să aibă loc schimbări în statele membre ale Tratatului de la Varşovia, mai puţin URSS, diferitele grupări din jurul lui Ceauşescu nu s-au putut pune de acord asupra cui să urmeze la putere; discuţie confidenţială a autorului cu un fost oficial comunist de nivelul doi.
[iv] Peter Siani –Davies, Revoluţia Română din Decembrie 1989, Humanitas 2006, p 34.
[v] O perestroika cu un grad mai mare de liberalizare politică, dar suficient de slab în a nu pune în pericol monopolul puterii.
[vi] A se vedea în special mineriadele din 1990 şi 1991.
[vii] T De Montbrial, Cincisprezece ani care au zguduit lumea-de la Berlin la Bagdad, Editura Expert 2005, p25..
[viii] T Gallagher, Furtul unei naţiuni-România de la comunism încoace, Editura Humanitas, Bucuresti 2004, p 92.
[ix]A se vedea interviul acordat în toamna anului 1988, pe timpul vizitei la Washington de Silviu Brucan lui Nestor Rates, difuzat la acel moment de Radio Europa Liberă şi reluat de acelaşi post de radio în decembrie 2003. Deasemenea P Siani-Davis, Revoluţia din dembrie 1989, Humanitas 2006 p 260 şi 270-271.
[x] Căderea lui Ceauşescu în decembrie 1989 a fost considerată în URSS o victorie a reformelor sovietice, anunţul înlăturării lui fiind întâmpinat de către Congresul Deputaţilor Poporului cu aplauze. A se vedea Peter Siani –Davies, Revoluţia Română din Decembrie 1989, Humanitas 2006, p 260, în baza ziarului Washington Post 23 decembrie 1989, A 14. Cât despre relaţiile cu SUA a se vedea Roger Kirk şi Mircea Raceanu , “România împotriva Statelor Unite-diplomaţia absurdului 1985-1989”, editura Silex 1995.
[xi] Conform declaraţiei lui Evgheni Primakov la Moscova în 2003 odată cu lansarea în limba rusă a cărţii lui Ion Iliescu “Renaşterea Speranţei” - a se vedea ziarul Curentul din 5 iulie 2003.
[xii] În anii ’70-‘80 ,un număr semnificativ de ofiţeri acoperiţi ai DIE au dezertat în Occident; a se vedea cartea lui Mihai Pelin DIE 1955-1980: culisele spionajului românesc, editura Evenimentul românesc 1997.
[xiii] S Orescu, CEAUŞISMUL - România între anii 1965 şi 1989, editura Albatros 2006, p 173.
[xiv] Vineri 10 noiembrie 2006, în emisiunea Puterea din umbră realizată de Radu Tudor la Antena 1, Ion Coman, fost ministru al apărării, a confirmat trădarea lui Nicolae Militaru. Acesta predase sovieticilor o hartă însoţită de informaţii exacte privind amplasarea marilor unităţi militare precum şi poziţionarea depozitelor de armament şi muniţie. Ion Coman consideră şi astăzi că paguba produsă atunci României a fost enormă, trebuind să fie schimbate planurile de apărare şi repoziţionate unităţi militare şi depozite. Cât despre Mihai Caraman se ştie că informaţiile despre NATO obţinute de el erau de multe ori transmise direct KGB-ului, fără ştirea autorităţilor române, pentru acest lucru fiind recompesat cu gradul de căpitan KGB. De altfel ,a fost singurul ofiţer român de informaţii care era şi cadru activ al KGB.
[xv] Conform declaraţiei lui Evgheni Primakov la Moscova în 2003 odată cu lansarea în limba rusă a cărţii lui Ion Iliescu “Renaşterea Speranţei” - a se vedea ziarul Curentul din 5 iulie 2003.
[xvi] Sorin Adam Matei “Boierii Minţii-intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor”, editura Compania 2004, p 151.
[xvii] Într-o foarte interesantă conferinţă din luna martie 2007, academicianul Berindei sublinia cele trei miracole din viaţa poporului român: continuitatea daco-romană pe teritoriul actual, existenţa continuă a statelor centralizate româneşti şi momentul 1859-1877 (realizarea unirii şi a independenţei). La acestea autorul acestei lucrări a adăugat, ca al patrulea miracol, integrarea în NATO şi UE.
[xviii] Guvernarea Văcăroiu, 1992-1996, a fost o tentativă de a experimenta o cale de dezvoltare proprie, între Est şi Vest, bazată pe neutralitate şi dezvoltare economică autarhică.
[xix] Stephen Fischer-Galaţi,”Drumul României către democraţie: un trecut problematic, un viitor incert”,
Europa de Est şi Războiul Rece, Institutul European –Iaşi, 1996,p 108.
[xx] Interviu Varujan Vosganian, revista Le Monde Diplomatique, varianta de limba română, mai 2007.
[xxi]Senatorul Varujan Vosganian, preşedintele Comisiei de buget, finanţe bănci a Senatului, a declarat marţi 25 martie 2005 , cu ocazia unei conferinţe pe tema finanţării proiectelor, că România a pierdut, din cauza corupţiei, zece milioane euro pe zi. "Corupţia ne-a costat peste două miliarde euro pe an, mai mult decât plăteau Principatele Române Imperiului Otoman", a spus Vosganian. Referindu-se la sectoarele unde acest fenomen s-a manifestat mai puternic, el a menţionat importul privilegiat de zahăr, contingentele de import de grâu, achiziţiile uzuale, licitaţiile pentru drumuri, eliberarea autorizaţiilor de transport. Conform www.Românialibera.ro ediţia din 26 martie 2005.
[xxii] Oficial, România solicita aderarea la NATO doar în 1993, prin scrisoarea adresată de preşedintele Ion Iliescu secretarului general al NATO; vezi Cartea albă a integrării României în NATO, MAE 1997.
[xxiii] A se vedea interviul acordat în toamna anului 1988, pe timpul vizitei la Washington de Silviu Brucan lui Nestor Rates, difuzat la acel moment de Radio Europa Liberă şi reluat de acelaşi post de radio în decembrie 2003.
[xxiv] Interviu ziarul Jurnalul Naţional din luna noiembrie 2003.
[xxv] D Galantonu, Studiu american realizat de University of California care evaluează decalajele între Europa Centrală şi Occident. Conform acestui studiu pentru România decalajul este de 50 de ani, pentru Cehia este de 25 de ani, iar pentru Ungaria 35; www.hotnews.ro , 5 iulie 2007.
[xxvi] T Barnett, The Pentagon’s New Map-War and Peace in the 21st Century.
[xxvii] Aşa defineşte Brzezinski relaţia Americii cu europenii; a se vedea lucrarea
Triada strategică: convieţuirea cu China, Europa, Rusia, editura Historia 2006.
[xxviii]Niall Ferguson, Sinking Globalization, Foreign Affairs march/april 2005, p 64-77.